La START de 4 ori in doua zile

        Supermaratonul Bekescsaba - Arad - Bekescsaba


        Data: 19 - 20 mai 2012
        Locatie: Bekescsaba - Arad
        Participanti: echipa CS Tibiscus ( eu, Alex Grosu, Bogdan Nadastean, Dan Damian, Andrei Popa, Remus Farcas, Zolt Kovacs, Emil Chepetan)


        Etapa I - Bekescsaba - Mezohegyes ( 56 km)
        Track GPS al cursei


         Regina curselor pentru unii, un bun antrenament pentru altii si atat. O cursa haotica pe un plat plictisitor si deloc spectaculos...totusi pentru ca la Constanta s-au anulat Campionatele Nationale de Amatori, am decis, impreuna cu echipa sa participam la Bekescsaba.
          Si daca tot participam, sa si castigam, asta ne ziceam ... astfel ca cel mai in forma sprinter al echipei, Alex Grosu, a si fost declarat lider al echipei. El trebuie sa castige iar noi sa-l ajutam sa faca asta si eram mai increzatori in victoria lui pentru simplul fapt ca pana la Bekescsaba, am mers cu un microbuz BMC :) Microbuzul era plin de aradeni care-si etalau cultura prin muzica ascultata, asta spre amuzamentul nostru care a culminat in timpul unei melodii "pi.. pi... pi...stonante". Am fost cazati intr-un camin de fete probabil, dupa floricelele si stelutele lipite pe pereti, dar asta nu ne-a deranjat caci toate servicile erau gratuite, inclusiv mancarea, care pentru mine e cea mai importanta. Pentru ca toata treaba asta ne-a luat ceva timp, am intarziat o ora la intalnirea cu Bence Kurilla, unul din castigatorii de anul trecut al concursului, ceea ce m-a facut sa ma simt prost. Chiar daca nu ne-am mai intalnit cu el, am tras la singura terasa deschisa, unde ne-am intalnit cu inca 3 prieteni dragi, Marius Orban, Sorin Ciurariu si Stefan Grozavescu, care la randul lor degustau vinuri si beri locale. Dupa un Soproni, tacticile pentru a doua zi au inceput sa curga si totul parea perfect si simplu, iar Remuş, cu dumele lui de autobaza, a animat continuu atmosfera. Ne simteam bine si asta era cel mai important pentru echipa.
          Zvonurile cum ca la start vor fi si ciclisti din lotul national al  Ungariei, au fost spulberate de realitate. La start, pe langa cei aproximativ 500 de participanti care voiau doar sa se plimbe cu bicicleta, s-au aliniat si cativa ciclisti buni care puteau sa ne puna ceva probleme, dar am plecat fara niciun stres in cursa. Eu, pentru ca aveam de gand sa merg a doua zi in Ungaria la Tour de Pecs, n-am vrut sa ma obosesc prea mult. Voiam doar sa-l car pe Grosu la sprint si atat. Inca de la inceput, o parte din echipa a trecut la trena si pentru ca voiam sa fim cati mai putini, am facut cateva ruperi de ritm, asa...de control.

In afara de cativa naravasi care-si consumau energia in tentative esuate de evadare, nu era nimic spectaculos. Singura chestie care mi-a mai crescut putin pulsul a fost momentul in care Dan mi-a atins roata de spate si era sa cada. Totusi, pe la kilometrul 23, am fugit dupa un individ si pentru ca dupa cativa metri alaturi de el am ramas singur, m-am ridicat din sa si-am inceput sa trag ca un caine. Dupa vreo 50 metri cu peste 51km/h , am redu viteza si am incercat sa o tin constanta la 42-43km/h si cu mici exceptii in care vantul lateral ma incetinea, pot spune ca am si reusit sa merg asa pana aproape de kilometrul 37, cand am fost prins de pluton. Bineinteles, colegii au dus trena falsa cat au putut, dar pentru ca cei care voiau victoria se simteau amenintati, s-au trezit si-au inceput sa duca trena cat puteau ei de bine. Chiar daca la inceput ziceam ca vreau sa-mi conserv energia pentru celalalt concurs, nu m-am putut abtine sa nu trag, in momentul in care m-am trezit singur. Nu-mi pare rau, tocmai sunt bucuros ca am dat de lucru trantorilor din pluton care se bagau la trena numai cand erau amenintati.
           Planul era sa plecam cu 1 kilometru inainte de finish, cu tot arsenalul, sa facem o "morisca" la 48-50km/h dupa care, Grosu sa fie lansat de mine la sprint. Ideea era buna, dar nu ne-a prea iesit caci numai Bitza cu Zolt au reusit sa fuga de pluton. Eu cu Dan am pierdut tempoul lui Bitza si astfel ca doar ei doi nu au reusit mare lucru. Eu eram blocat in spatele sprinterilor si nu gaseam niciun culuar de iesire pentru "caratura" lui Grosu. Acesta, vazand ca nu prea pot face mare lucru, s-a pozitionat in spatele lui Vlad Marius si a sprintat de acolo, dar nu foarte bine caci acesta l-a batut. Dupa prima etapa Grosu se afla pe pozitia a doua in clasament, in ceafa "cobrei". Eu am terminat etapa pe locul 5, dar pozitia mea si a celorlalti colegi erau irelevante pentru noi. Voiam doar ca Grosu sa iasa bine dar din nou, n-am reusit sa colaboram asa cum ne-am fi dorit, totusi, munca noastra s-a simtit, prin trena constanta pe care am dus-o.


         Etapa a II - a
         Mezohegyes - Arad ( 50 km)
         Track GPS al cursei


         Dupa mai bine de 2 ore de odihna, timp in care concurentii de la toate probele continuau sa apara, s-a dat startul la ce-a de-a doua etapa a concursului.

 De data asta, noi n-am mai vrut sa trecem la trena, caci ne saturasem sa fim singurii care tragem plutonul. Am hotarat sa stam mai in spate, sa ne odihnim, sa stam la vorba, sa pedalam de placerea pedalatului. Asta s-a simtit imediat caci viteza plutonului a scazut considerabil  si alaturi de noi se puteau tine chiar si participanti cu mtb-uri, dar pe noi nu ne interesa...era bine si placut in pluton.
         Cu toate astea, il aveam pe Remus in fata, care din cand in cand mai facea cate-o rupere de ritm, pentru ca stiam ca este bine urmarit de cobra. De fiecare data cand Remus pleca, eu cu Bitza pentru a atrage atentia asupra acestui lucru, cu zambetul pe buze, strigam cat puteam... "Du-te Remus...du-te...!" Si Cobra...hop dupa el, spre amuzamentul nostru. Remus era o piesa grea in pluton, chiar daca acesta nu stia ca el nu e foarte antrenat si nu poate sa plece in evadare de unul singur, dar fiecare incercare, ne facea sa radem copios de scenele care se derulau in fata noastra.

          Dupa ce-am trecut de vama Turnu, pentru ca incepeam sa ne plictisim in pluton si pentru ca vantul de fata ne permitea sa ne "jucam", impreuna cu Bitza am sprintat si-am rupt plutonul, inclusiv pe cativa coechipieri, astfel ca am mai ramas vreo 8-9 oameni in fata, suficient cat sa ne caram pana la Arad. Asta in conditiile in care si ceilalti voiau sa colaboreze. In afara de noi si Bolchis, nimeni nu voia sa duca trena, nici macar pentru 50-100 m. De asemenea "sacali" sunt satul si modul lor fara respect fata de ceilalti in timpul cursei ma dezgusta total. E greu sa dai doua-trei pedale cu vant de fata? Cat poate sa te oboseasca acest lucru? Eram foarte nervos atunci si imi venea sa injur dar mi-am descarcat nervii prin pedalat, la fel si Bitza, cu care lucram foarte bine la trena. De apreciat este Bolchis, care desi lupta pentru podium, a dus trena cot la cot cu noi, ba mai mult incerca sa si "rupa". Pentru ca nu avea rost sa ne irosim energia in zadar, am inceput sa ducem trena chiar si cu 30 km/h, tot din pricina faptului ca doar noi caram.
           Dupa ce-am trecut de linia de tren si cele cateva linii de tramvai din oras, pentru ca inca fierbeam de nervi, am decis sa dau tot ce pot pe ultimii doi km, astfel ca am sprintat de unul singur, la inceput cu 47km/h iar mai apoi cu 43-42 km/h. Orasul era foarte aglomerat si strada pe care trebuia sa mergem noi era practic blocata de masini si de politie incompetenta. In momentele acelea nu mai vedeam nimic altceva decat linia de sosire in fata, eram ca un nebun, caci la o intersectie, pentru ca aceasta era blocata, am sarit o bordura si m-am bagat pe o zona pietonala, dupa care am revenit pe carosabil si-am inceput sa fac slalom printre masinile care parca nu voiau sa se miste de pe loc. Pentru prima data mi-am multumit pentru stilul meu kamikaze de a pedala prin oras, caci aveam experienta cu traficul din Timisoara. Intru in sfarsit pe banda inchisa special pentru noi, cand il aud in spate pe Bitza care urla ca un descreierat la mine: "Almajane...du-teeee....du-teee".    Eram deja cu "inima la gura" si nu mai stiam cum sa fac sa cresc viteza. Ei bine, n-am mai putut face asta si cu aprox. 200 m inainte de finish sunt ajuns de Bitza si Grosu, care trec pe langa mine ca trenul, cu putin sub 50 km/h, realizand ceea ce ne doream noi mai mult... victorie pentru echipa. CS Tibiscus pe podium cu 3 ciclisti...

Bitza 1, Grosu 2 si eu pe 3, fapt care ne-a bucurat enorm caci noi, spre deosebire de "sacali", chiar meritam acest lucru. Dupa prima zi, Grosu este pe locul 1 in clasamentul general si are toate sansele sa castige cursa.
            Totusi bucuria noastra a fost spulberata in etapa a 3-a cand Grosu este "boicotat" de un ciclist de la CS Vointa Arad care cade pur si simplu peste el si-l darama. Grosu abandoneaza caci nu mai poate continua si ramanem in joc doar cu un ciclist, Bitza, care avea un loc 1 in etapa a II- a. Daca anul trecut, sforile au fost trase pentru cei din Bekescsaba ( Grosu, desi a fost pe locul 3 nu a urcat pe podium decat dupa lungi discutii contradictorii cu organizatorii), anul acesta trebuia sa castige Aradul, cu Vointa. Drept urmare, Bitza desi a ajuns primul la Arad, cu cateva secunde bune inainte de pluton, nu a primit nici cele 5 secunde de bonificatie, ba mai mult i-au fost adaugate alte 20 de secunde timpului sau. Practic a fost anihilat, scos si el din cursa, de data asta de organizatori. Bininteles el nu stia asta si a continuat sa traga pentru podium cum a stiut mai bine. Singurul lucru pentru care imi pare rau ca n-am mai participat si a doua zi la concurs a fost colaborarea cu Bitza din finalul etapei a IV - a, cand avea nevoie de mine sa-l lansez pentru sprint. Astfel, a  plecat de unul singur, profitand de podul de la intrarea in Bekescsaba si de vantul de fata pentru a se desprinde de pluton. Surpriza lui era ca dupa pod, mai erau aproape 2 km pana la finish...si a fost prins de pluton cu 300 m inainte de linia de sosire. Pacat, ar fi meritat...

             Cum spuneam, treapta I si III a podiumului a fost ocupata de doi ciclisti de la Vointa Arad, iar pe treapta a doua...vesnicul Vlad Marius. Felicitari organizatorilor care stiu sa organizeze ceea ce numesc ei "plimbare cu bicicleta" la acest Supermaraton dar si celor care totusi au urcat pe podium. Sper totusi ca rezultatele de la alergare si role sa fie cele reale...daca la bicicleta nu se poate. In ceea ce priveste evolutia echipei... o etapa din 4, asta am reusit sa smulgem...cam putin dar tot e bine in conditiile date. Cu toate acestea, voia buna nu a lipsit din cadrul echipei, atmosfera calda si prietenoasa care ne inconjoara de multe ori este mai importanta decat rezultatul in sine...

              Tour de Pecs alias Lakics KFT Kupa
           


              Etapa a II -a ( 20 km. contratimp individual)
              Locatie: Feked - Ungaria
              Data: 20 mai 2012
              Participanti: eu, Titel Rusinaru, Vladimir Balan




              Am dezertat dintr-o competitie si-am venit in alta, am lasat grosul echipei si pusta din Vest si-am fugit in dealurile din zona frumosului oras Pecs. Toate astea pentru a da piept in piept cu cele mai puternice echipe din Ungaria dar si Serbia si uneori Austria. Tour de Pecs pentru mine inseamna rampa de lansare spre profesionism, inseamna bun antrenament , inseamna experienta iar anul acesta imi doresc sa adun cat mai multe puncte in clasamentul general, din toate cele XI etape ce se desfasoara din martie pana in septembrie. Stiu ca este greu dar stiu ca nu este imposibil sa fac o figura frumoasa in acest tur, considerat printre cele mai puternice din Ungaria.
               Daca in prima etapa am terminat pe locul 10, la 40 secunde de primul loc, de data aceasta vreau sa termin cursa mult mai bine, cel putin in etapa de dupa-amiaza, unde aveam multa catarare.
              Ajungem cu bine la Feked, unde avea sa se desfasoare contratimpul si incepem sa ne pregatim de cursa si in acelasi timp sa studiem terenul si conditiile de vreme.

 Etapa are 20 km si contine o catarare destul de solicitanta, pe care o facem atat la dus cat si la intors, catarare prin intermediul careia se aduna 185 m diferenta de nivel. Vantul batea cam cu 4 m/sec., din fata la intoarcere...suficient cat sa-ti reduca viteza cu 3-4 km/h si in conditiile in care fiecare secunda conteaza, acest lucru te enerveaza la culme. Ciclistii plecau la un minut distanta intre ei si categoria mea , 19-40 ani, fiind cea mai puternica dupa Elite, avea sa plece penultima, astfel ca mai aveam de asteptat 51 minute pana sa plec, timp in care mi-am facut incalzirea si am admirat "bijuteriile"de contratimp ale echipelor participante.

                Cand am auzit ca mai am de asteptat jumatate de minut, m-am urcat pe bicicleta si stateam in pozitie de plecare, tinut in echilibru de un individ care probabil era deja plictisit sa faca acelasi lucru la fiecare  minut. Inspir bine aer in piept si HAROM... KETTO... EGY... GO... am pornit in lupta cu vantul, de unul singur. Ajung de la 0 la 48,2 km /h in 35 de secunde, ceea ce-mi da de inteles ca mai trebuie sa lucrez la asta, caci sunt prea lent la plecare... Pulsul creste si fluctueaza intre 160 si 170 bpm, ceea ce e bine, caci desi trageam destul de tare, reuseam sa-l tin sub control. Mergeam cu peste 40 km/h dar nu era suficient caci pe la kilometrul 6, din spatele meu rasare un ciclist de la Cervelo Prolog Team, echipat cu bicicleta de contratimp si tot ce trebuia care trece destul de lejer de mine. M-a demoralizat putin stiind ca cel care tocmai trecuse pe langa mine(Bozsó Zoltán) a plecat cu 1 minut dupa mine... "hmmm caca maca " imi ziceam si acesta a disparut in fata mea...

Vine catararea si eu trag cat pot de bine pentru a scoate totusi un timp rezonabil... si asta m-a ajutat caci in fata mea, dupa un viraj, apare un alt ciclist, care parea ca a plecat inaintea mea. Acest lucru m-a motivat si am fortat mai mult pedalele pana cand, in varful catararii il prind si constat ca timpul pe care tocmai il depaseam era plecat cu 2 minute inaintea mea... si "IEEE...Alex, hai ca poti" imi striga autosugestia. Ajung aproape de kilometrul 10, cand la locul de intoarcere il vad pe numarul 113, care plecase cu 1 minut in fata mea... si din nou..."Hai Alex...hai..." Intorc si eu la 180 grade, unde mai pierd cateva secunde  si plec in urmarirea fulgeratoare a celui din fata mea. Acesta, simtindu-ma in "ceafa" lui, a accelerat caci nu voia sa se lase prins. In asemenea situatii cel din spate este avantajat caci are un reper vizibil in fata, astfel ca stie cum sa traga. Fiind mult mai motivat decat el, am reusit sa-l prind cu aprox. 5 km. inainte de finish.

Trecand pe langa el...l-am facut sa se simta cum m-am simtit eu ceva mai devreme depasit de numarul 200:). Asta e...un ciclist bun, e bun daca e bun la toate...:D
                    In principiu eu mi-am indeplinit obiectivul in aceasta etapa de contratimp, voiam sa merg bine, sa prind macar un concurent plecat inaintea mea...si am facut asta. Ajutat si de vant, mi-am permis ca pe ultimul kilometru sa mai si sprintez, dandu-mi ultimul suflu pe bucata aceea, in speranta ca voi mai castiga cateva secunde. Am terminat cei 20 km in 31:18 minute, ceea ce inseamna o viteza medie de 36,7 km/, si un loc 8 in clasamentul etapei. Statistici pe care le puteti vedea in linkul de langa. Track GPS




                   Etapa a III - a  ( 60 km - cu catarare)
                   Locatie: Pecsvarad - Ungaria
                   Track GPS al cursei
                   Data: 20 mai 2012
                   Participanti: eu, Titel Rusinaru, Vladimir Balan




                   Dupa 14 km de rulaj de la Feked la Pecsvarad, alaturi de cei de la Cervelo Prolog, am dat cu nasul de ceea ce avea sa fie sprintul la etapa de dupa-amiaza...catarare serioasa...nu m-am panicat caci asta imi place, asta e specialitatea mea. Cu cat e mai grea, cu atat mai bine caci sprintul este mai spectaculos.
                   La start, aceleasi echipe ca si dimineata, Cervelo Prolog Team, Szekszárdi Kerékpáros SE,  Pécsi Junior KE, Veloki Team Pécs, Close2 Carrera Gi-esse, S Team, BSK Banja Luke etc, echipe in adevaratul sens al cuvantului, cu ciclisti inscrisi la toate categoriile de varsta, inclusiv la Elite. Pentru ca ceilalti colegi au ramas la Bekescsaba, CS Tibiscus s-a prezentat destul de timid la start, cu doar 3 ciclisti...

                    Plecarea din urcare a fost putin cam ciudata dar din fericire a fost lipsita de evenimente periculoase. S-a plecat destul de lejer, spre uimirea mea care credeam ca se va sprinta din primul kilometru. Asta au facut-o cei din fata, caci 3 au si evadat, aproape fara sa fie observati, de mine cel putin caci eram prins in pluton, la mijlocul acestuia. Catararea continua prin padure, pe un drum ingust si o sosea destul de proasta, cu gropi, denivelari si pietricele, iar acest lucru a dat nastere unor cazaturi in care a fost angrenat si Titel. Norocul lui a fost ca a cazut de la viteza mica si nu s-a lovit aproape deloc, totusi cazatura a fost suficienta cat sa piarda plutonul si mai ales moralul. Decat sa continue singur...a decis sa abandoneze:(.
                    Cu greu reuseam sa avansez in pluton si mi-era ciuda ca nu puteam face nimic.Ruperile de ritm care se intensificau incepeau sa-si faca efectul si incet incet plutonul se rarea, fapt care-mi mai permitea sa avansez caci detest sa stau in coada plutonului, sa fiu rupt de cursa, sa nu vad nimic din ceea ce se intampla in fata. Abia dupa vreo 6 km. am reusit sa ajung in spatele favoritilor, fapt care-mi oferea siguranta de care aveam nevoie. Stiam ca ei au experienta si ca nu vor cadea ca mustele precum in coada plutonului sau la mijloc.

 Profilul a devenit asemanator cu unul de XC la mtb, foarte tehnic si cu multe urcari si coborari, urcari care imi solicitau atentia la maximum, aproape ca nici nu reuseam sa beau apa. Totusi, dupa km 10, am intrat pe o sosea principala si de aici totul a devenit mai simplu...drumul lat, de calitate superioara...adica siguranta. Aici plutonul s-a regrupat si se rula compact. Pe la km 15, am turnat in mine un gel proteic pentru ca stiam ce va urma...sprintul pe catarare, la intrarea in tura a doua. Am papat "gemul" acela, am baut apa si pedalam linistit caci in cursa nu se intampla mare lucru, parca ca toti isi conservau puterile. Cu 5 km inainte de intrarea in tura a doua, juniorii, fetele si seniorii au trecut la trena si se pregateau de sprintul final, caci ei aveau de facut o singura tura, adica 30 km. Eu, l-am luat in vizor pe Horváth Zoltán, castigatorul turului de anul trecut la hobby, pentru ca stiam ca merge foarte bine pe urcare si am tinut cat am putut de bine langa el.
                       Sprintul celor cu o singura tura se lanseaza si "coechipierul" meu la fel, muschii se umfla si incep sa doara, strang tare din dinti si continui sa trag ca un animal. Animalul de fapt era el, caci urca foarte bine si eu gafaiam destul de zgomotos in spatele lui. Inima imi bate ca la soricel, dar nu suficient de bine cat sa ma tina aproape de campion pana in capatul catararii. Cel mai cumplit sentiment e cel de neputiinta, cand vezi ca cel din fata ta se desprinde usor de tine si incepe sa prinda avans. Metru cu metru, el se indeparta si eu aproape ca zbieram de durerea muschilor de la picioare, dar culmea...si a celor de la brate. Atunci mi-am dat seama ca bratele mele nu prea sunt lucrate, caci ma dureau atat de tare incat aproape ca nici nu le mai puteam tine pe bicicleta, imi venea sa tin ghidonul cu dintii. Dupa el s-au mai dus inca doi, din care unul este coleg cu el la Cervelo.

 Ma uit in spate si vad ca se mai apropie inca doi de mine, ceea ce ma bucura caci puteam sa fac echipa cu ei, chiar si in conditiile in care am fi mers pana la capat doar noi trei. Incet incet se mai prind 3 de noi si incepem sa lucram la trena, tocmai pentru a prinde evadatii, care aveau ceva avans. Se rula destul de tare si eu inca nu eram revenit complet dupa sprintul acela infernal pe catarare, drept urmare de cateva ori am sarit randul la trena, dar nu pentru ca nu voiam...cum se procedeaza la cursele de la noi, ci pentru ca pur si simplu nu mai puteam. Dupa 2-3 ture de stat la "cutie" am revenit in cursa si-am inceput sa bag si eu trena. M-am simtit ca intr-o cursa de inalta clasa, in care plutonul este pe urma evadatilor ce trebuie prinsi cu orice efort. In cele din urma asta s-a si intamplat caci pe la km. 8 din tura  a II - a acestia au fost prinsi, dupa care totul a revenit la normal...plutonul a mai incetinit, pulsul a coborat sub zona critica, picioarele si-au revenit, la fel si mainile, incepeam sa ma simt din nou bine. Am avut timp sa mananc si o banana, sa ma hidratez si sa incep din nou sa-mi pun la "borcan" energia.
                      Incet incet, din plutonul de 9 oameni in care ma aflam s-a format o echipa, chiar daca acolo toti eram rivali. S-a format o "morisca" care-i implica pe toti din grup si care functiona ca unsa. Daca am fi avut toti echipamente identice, am fi format o echipa ideala, caci fara niciun cuvant scos, cu totii stiau ce sa faca pentru ca trena sa fie schimbata continuu. Ma simteam bine, mai ales ca aveam posibilitatea sa lucrez cu cei mai buni de la hobby dar si de la elita. Pentru ca aveam timp si "morisca" imi permitea sa dau drumul la procesor si sa gandesc, am inceput sa ma uit pe numerele celor cu care eram si sa-i iau in vizor pe cei din categoria mea, astfel ca de la hobby, mai erau inca 4 iar ceilalti 4 de la elita. Deci, aveam de batut cel putin 1 rival din categorie pentru a ajunge in zona cu puncte, ceea ce imi doream enorm.

                      Se apropie catararea, in grup nu se aud decat rotile noastre care se invarteau neobosite si se simtea tensiune si incordare. Ultimul viraj de 90 grade si catararea rasare in fata noastra precum un trandafir salbatic, frumoasa si spinoasa... am tras aer adanc in piept si dupa ce mi-am zis... "When the road it start to climb, I know it's my time to shine"...m-am ridicat din sa si-am plecat in cucerirea dealului. De data asta nu am tinut dupa Horvat Zoltan ci dupa un altul, de la mine din categorie, pe care trebuia sa-l bat si bine am facut, caci in momentul in care a dat primul semn de oboseala, am accelerat si m-am desprins de el. In fata mea mai erau inca 3 dar nu m-am obosit sa-i ajung pentru ca ma multumeam si cu un loc 4, adica 2 puncte si in plus, nici nu cred ca as mai fi avut resurse sa fug dupa ei. Pedalam in forta dar de data asta nu mai simt nicio durere caci lumea de pe margine aplauda si ne incurajeaza, implus suficient pentru a-ti impinge corpul dincolo de limite. Trec linia de sosire cu o bucurie enorma in suflet, caci am terminat cursa alaturi de cei mai buni...
                  Dupa ce opresc, Titel imi spune ca sunt pe podium, ca am venit pe locul 3... Sunt uimit si bucuria mea incepe sa se transforme in extaz, dar acest lucru nu se vedea caci nu ma puteam opri din tusit. Eram foarte obosit si abia reuseam sa-mi trag sufletul. M-am asezat, am baut niste limonada, am mancat cu lingura o ciocolata topita si abia dupa vreo 5 minute am avut energia sa merg pana la arbitru sa aflu rezultatul oficial. Intr-adevar...locul 3 era al meu...:) Cine s-ar fi gandit la podium in a III - a etapa la Tour de Pecs? Mi-a luat 1 an sa reusesc sa ma tin de plutonul fruntas si inca unul sa termin in prima jumatate a plutonului. Se pare ca anul acesta va fi anul in care voi termina in primul sfert al categoriei, sper asta si imi doresc asta...
                  La premiere am avut emotii caci nu am mai urcat niciodata pe podium in Ungaria si asta poate ca se vedea, dar ce conta...eu eram fericit si gata:). Mi-a fost strigat pentru prima data numele, tara, orasul si clubul, dincolo de granitele tarii, in fata unor straini, in fata unor sportivi remarcabili, in fata unor unguri, sarbi si austrieci, in fata a ceea ce inseamna Tour de Pecs...pai cum sa nu ai emotii, cum sa nu te bucuri?

 Pe fetele lor s-a citit admiratie si surprindere in acelasi timp, caci nu se asteptau ca o echipa din Romania sa urce pe podium. Eu le-am demonstrat ca se poate...si pe cat posibil le voi mai demonstra.
                  In urma rezultatului obtinut, am adunat inca 3 puncte in clasamentul general ceea ce presupune ca dupa primele 3 etape am 5 puncte, adica un loc 4 in clasamentul general. Destul de bine...si cand ma gandesc ca mai sunt inca 3 etape cu catarare, imi vine sa zambesc si sa-mi ling buzele...:) Pana atunci, sper sa ajung sa ma "bat" cu ciclistii din Romania la Cupa Emmedue la Ploiesti.